﻿Cultul morților
De Preot A. Luțcan

	Printre învățăturile de frunte ale Bisericii Ortodoxe, care ocupă un loc central și care determină soarta viitoare a creștinului este și cultul morților. Originea acestui cult sau orînduirea practicei lui se pierde în negura vremurilor. Ba, s-a ajuns pînă la a se crede că cultul morților ar fi slujit drept bază la apariția religiunei pe pămînt. Astfel, după Spencer, germenele, care a dat naștere religiei pe pămînt sau prima formă de manifestare religioasă a fost cultul strămoșilor. Ipoteză combătută de corifeii Apologeticei și istoriei creștine, cari au arătat, că adevărata religiune și, mai ales, cea creștină nu-și poate avea începutul în adorarea celor morți, începutul ei, sau originea, fiind revelația divină. Adică, însăși Dumnezeu a fost Acela, care a descoperit tainele dumnezeirei și a hotărît omului scopuri și activități de desfășurare vremelnică pe pămînt, dar a căror supremă țintă este: cerul. Menționăm, totuși, că dacă cultul morților n-a pus începutul religiunei, el este, dacă se poate exprima așa, centrul oricărei religii, deci centru și a religiei creștine. In adevăr, cercetînd istoria religiei la popoarele din toate veacurile și continentele și în orice stare a lor, fie de progres, fie de dibuire încă în ăntunericul cel primitiv, constatăm o încordare a puterilor sufletului omenesc pentru a putea pătrunde și înțelege misterele morții. Potrivit cu desvoltarea lor intelectuală, precum datorit și izvorului (natural sau supranatural), care a alimentat primele cunoștinți religioase, la diferite popoare – găsim și diferite concepții asupra morții; fie, că e trecere dintr-o stare într-alta. Diferitele concepții religioase asupra morții au dat naștere și la diferite practici funebre, cari nu intră în sarcina noastră de a le trece în revistă acum. Pe cît va fi posibil ne vom opri asupra problemei Cultului morților în Biserica creștină Ortodoxă, documentînd practica lui, cărei practici s-a dat totdeauna deosebită atenție în Biserica noastră.
I.
	«Pămînt ești și în pămînt te vei întoarce» (Fac. 3, 19), a fost blestemul, pe care Dumnezeu l-a aruncat omului cel dintîi, iar prin el tuturor urmașilor săi. Intoarcerea în pămîntul din care a fost plămădit. La unele popoare era și este și azi în folosire arderea. La București – în țara noastră creștină, deasemenea s-a construit un crematoriu – dovadă a păgînității celor ce țin în mînă conducerea poporului nostru creștin . din acest punct de vedere încă privită chestiunea, se impune problema tratării acestui subiect în reviste și ziare pentru a arăta care este învățătura și practica milenară a Bisericii. Fără a face o tratare amănunțită, stabilim, că credința în învierea morților a făcut pe creștini să pună deosebit preț pe înmormîntare. Practica înmormîntării trupurilor celor morți, iar nu arderea, a fost consfințită de Domnul Hristos prin înmormîntarea trupului Săi purtător de viață într-un mormînt nou (Mt. 27, 60) săpat stînca muntelui. Domnul a cercetat și mormîntul lui Lazăr, pe care l-a înviat (Ioan, 11, 38). Deasemenea, a vindecat pe îndrăciți, cari locuiau în morminte (Marcu 5, 3 ; Lc. 8, 27). Deatunci, pînă astăzi, mormintele semănate pretutindeni, morminte noui, morminte vechi, cu crucile aplecate, ori rămase fără cruci, cu inscripțiile șterse de vreme, ori coborîte la un nivel cu pămîntul, ele sunt semne ale vremelniciei, cu care este dăruit omul pe pămînt. Morminte negre, reci și mute, morminte, în cari zac ființele noastre iubite! Adîncuri, pe cari gîndirea slabă, în zădar caută să le cuprindă. Ferestre – cu zăbranice îndoliate, atîrnate greu pe sufletul nostru, pe conștiința noastră, pe toată viața noastră.
«Țărmul de dincolo de mare – 
O fi grădină, sau pustiu?
Ori sloiu polar și argintiu?
Nici tu nu știi, nici eu nu știu!! 
	Sufletul omenesc dealungul veacurilor s-a avîntat în cunoașterea misterului, care învăluește viața după moarte. 
	Și de bună seamă, că n-ar fi ajuns la nici un rezultat, dacă revelațiunea Dumnezeiască, atît în Testamentul Vechi, cît mai ales în cel Nou, nu s-ar fi rostit asupra marei predestinări a omului: nemurirea.
	Mai ales, apariția lui Iisus după învierea în straiu alb, cînd s-a arătat Mariei între în veci nevinovații crini, a fost momentul unic de renaștere a spiritului uman, care în permanență nesigursanță era «asemeni unei trestii clătinată de vînt» (Mt. 11, 7). «Nu este moarte» a  fost înțălesul tainicelor arătări ale lui Iisus. Iar dacă nu este moarte, atunci datoriile noastre față de cei ce temporal «șed în intuneric și în umbra morții (Lc. 1, 79) sunt identice cu acele pe cari le avem față de cei vii. Biserica protestantă și puzderia de secte crescute pe trunchiul protestantismului, afirmă că comunicarea viilor cu cei morți este imposibilă și inutilă.
	Vom vedea punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe bazat pe text și înțălegerea de totdeauna a Bisericii.
	Astfel, sf. Ap. Iacob scrie în epistola sa: «rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați» (Iacob, 5, 16). Și noi știm, că în Biserica primară creștinii „purtau sarcinile unii altora” (Gal. 6, 2), ajutîndu-se și rugîndu-se. Chiar atunci, cînd erau răzletiți unii de alții (2 Cor. 1, 11; Fap. 12, 5). Ca urmare, ei se rugau și pentru cei morți. Că spune sf. Evanghelist Luca: «toți sunt vii înaintea lui Dumnezeu» (20, 38) și „de trăim sau de murim – ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Deci, rugăciunea pentru morți nu poate fi considerată neplăcută înaintea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, avem dovada, că și Domnul Hristos s-a rugat pentru prietenul său, Lazăr cel mort (Ioan 11, 41). Dacă în Noul Testament nu găsim alte locuri, prin cari s-ar institui direct și precis rugăciunea pentru morți, trebuie să menționăm, că acest obiceiu era deja un uz înrădăcinat pe temeiul celor rînduite în Vechiul Testament, care Testament Domnul Hristos a venit „nu să-l strice ci să-l desăvîrșească (Mt. 5, 17). Ori, în Biserica Vechiului Testament găsim dovezi puternice pentru susținerea celor de mai sus. Astfel, cunoaștem, că se împărțea pîine la mormintele celor decedați (Ier. 16, 7). Iar în cărțile lui Baruch și ale Macabeilor deși cărți, cari n-au valoare canonică în Biserica Ortodoxă, însă, ca documente istorice pot fi folosite cu deplin succes, găsim pasagii, cari foarte luminos susțin necesitatea cultului morților. In cartea lui Baruch găsim modele de rugăciuni pentru cei răposați: «Doamne, Atotțiitorule, Dumnezeul lui Izrael, ascultă rugăciunea morților lui Izrael și a fiilor celor ce au greșit înaintea Ta... Nu pomeni nedreptățile părinților noștri» (3, 4-5). Iar în cartea II Macabei se povesteste cum Iuda colectînd pînă șa 2 mii drahme de argint, le-a trimis la Ierusalim – jertfă de milostivire pentru soldații morți, ca să se curățe de păcate (cap. 12). Ceia ce în Test. Vechi a fost în largă folosire (cinstirea morților) și era lucru plăcut lui Dumnezeu, aceia în Test. Nou, prin jertfa de răscumpărare a lui Iisus a căpătat o întrebuințare și mai largă. Prin jertfa de pe Golgotha omenirea a dobîndit puternic mijloc de mîntuire prin Iisus, «care voește ca toți oamenii să se mîntuiască și să vină la cunoștința adevărului» (Tim. 2, 4) și le stă la îndemînă ca «să mîntuiască pururea viu – ca să mijlocească pentru ei (Ebr. 7, 25).
	La apariția creștinismului, în lucrările apologeților și istoricilor creștini despre folosirea rugăciunei pentru morți găsim mărturii – relativ – puține. Cauza este, că manifestările religioase de frica iudeilor și a păgînilor, iar mai ales, ceremoniile finebre era cu neputință să se facă în public, ci în taina catacombelor. Iar expunerea mărturiilor în public putea periclita sau primejdui situația primilor creștini. Dar pentru cercetătorul de azi însăși catacombele – cu inscripții și zugăviri pe lespezile milenare, sunt puternică dovadă de sprijin a cultului morților. Lămuriri scrise în această privință găsim mai ales în primele Liturghii creștine. Astfel, în Liturghia sf. Iacob, fratele Domnului, găsim următoarea rugăciune funebră: «Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe credincioșii, pe cari –am pomenit și cari nu i-am pomenit; de la Abel cel drept și pîna în ziua de acum; Insuți îi odihnește pe dînșii în locul celor vii, în împărăția Ta, în curțile raiului, în sînurile lui Abraam și Isaac, și Iacob sf. părinții noștri, de unde a fugit toată boala, întristarea și suspinarea, unde strălucește lumina feții Tale și luminează pururea». Puternic și cu claritate se distinge învățătura despre rugăciunea pentru cei morți în scrierile părinților bisericești din perioada, cînd Biserica creștină era tare pe primele ei începuturi, dar avea să ducă luptă atît împotriva atacurilor dușmanilor creștinismului, dintre cari unii, considereu creștinismul ca o continuare a practicilor din cultul morților și eroilor dela păgînii Greci și Romani; cît și ereticilor iviți în însăș sînul creștinismului . Astfel, Tertulian mărturisește: «pomenirea morților noi o facem în fiecare an de ziua morții lor.»  Iar sf. Atanasie Cel Mare obiceiul de pomenirea morților îl pune în legătură directă cu practica moștenită și folosită în timpul sf. Apostoli. Iar explicînd posibilitatea eficacității rugăciunilor pentru morți spune: «Cel ce aduce jertfă pentru cel adormit, să se pună în situația celui ce ajută un copil sau pe un om rămas infirm și care din pricina slăbiciunii nu poate aduce personal la altar darurile sale. Tămîia, untdelemnul și celelalte să le pună înainte ca și cum le-ar pune personal răposatul, în numele cărui se aduc».
	Totuși, – adaugă st. Atanasie – rugăciunea nu pentru oricare răposat poate fi plăcută lui Dumnezeu. Ea este folositoare mortului, care prin faptele sale n-a întărîtat prea mult mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu. «Dacă cineva ar vedea pe fratele să păcătuind un păcat nu de moarte, să se roage și Dumnezeu va da acelui viață, adică celui ce a săvîrșit un păcat nu de moarte. (1 Ioan 5, 16). Numai creștinii, cari activînd sub steagul lui Iisus și agonisind în candele untdelemnul faptelor bune și cari numai din împrejurări neprevăzute (firul vieții rupt prea de vreme și altele) au rămas cu candelele nu pline, numai pentru acei creștini se pot înălța rugăciuni, rugînd pe Dumnezeu ca lipsa de perfecțiune a celor plecați, să nu fie cîntărită și judecată cu toată gravitatea».
	Iar «fiii pierzării» (Ioan 17,12), cari au stat indiferenți, ori – mai mult – s-au arătat protivnici operei de răscumpărare a lui Iisus – în ce chip ar putea beneficia ei de acea operă? Din aceste cuvinte, se desprinde pentru noi datoria sfîntă de a ne îndemna pe noi înșine, cît și pe păstoriții noștri, de a contribui fiecare cu cît mai multe fapte bune nelăsîndu-ne complect – fără fapte și pocăință – numai în grija și sarcina răscumpărarei lui Iisus. Plecînd de aici măcar cu aluatul virtuților celor bine – numai astfel, prin rugăciunile cilor vii și a Bisericii, celui plecat puținul aluat i se va socoti drept frămîntură bogată. Acelaș lucru îl confirmă și fer. Augustin și sf. Epifaniu. Acest din urmă zice: «Pot beneficia de îndurarea lui Dumnezeu – cerută prin rugăciunile celor vii, numai acei, cari au plecat de aici cu puține pete asupra conștiinței lor. » Despre folosul rugăciunilor pentru morți înălțate în condițiunile expuse mai sus, sf. Efrem Sirul se exprimă prin următoarea comparație: «Oare n-ați observat, cînd rodește vinul cel nou? Ferbe (fermentează) și cel vechi în vasul de lut».  Cu aceiași convingere în chestiunea folosului rugăciunei pentru morți se pronunță și sf. Macarie al Alexandriei, sf. Chiril al Ierusalimului, cari fixează și zilele, în care este necesar să se roage creștinul pentru morții săi. Iar sf. Ioan Gură de Aur în una din predicile sale spune: «Nu prisoselnice sunt rugăciunile pentru morți, nici zadarnică milostenia: acestea le-a rînduit Duhul sfînt, ca fiecare să avem folos prin mijlocirea semenului nostru. Dumnezeu a voit să ne ajutăm unii pe alții. Altfel, ar mai fi dar poruncă să ne rugăm pentru lume și pentru bunăstarea lumii? Pentru toți oamenii? Deaceea, precum ne rugăm pentru cei vii, cari cu nimic nu se deosebesc de cei morți? Trebuie să ne rugăm și pentru morți.» Contra acestei învățături a sf. Biserici pe la sfîrșitul sec. IV a luat poziție vrăjmașe arianul Aerius, care a deschis drumul și altor credincioși, cari s-au ivit mai tîrziu: protestanții și alte confesiuni născute pe trunchiul protestantismului, cari avînd păreri protivnice, combat eficacitatea și necesitatea rugăciunii pentru morți. Motivele invocate de Aerius de altădată, cît și protestanții de astăzi sunt aceleași. «Dacă rugăciunile pentru morți sunt folositoare – cugetă Aerius – atunci, nu mai este nevoie să te ostenești în săvîrșirea faptelor bune. Încă fiind în viață poți să-ți faci prietini, fie prin bani sau alte chipuri, angajîndu-i ca după moartea ta să se roage pentru ertarea păcatelor tale.» Atît Aerius, cît și urmașii lui de astăzi (protestanții și alți necredincioși, considerînd moartea creștinului drept un hotar, peste care nu mai poate trece mila lui Dumnezeu pentru a aduce ertarea sau ameliorarea pedepsei cuvenită pentru păcate, se întemeiau în susținerile lor pe următoare locuri – din sf. Ssriptură)» : «în iad cine te va lăuda». (Ps. 6, 5); „Va da fiecărui după faptele sale” (Rom, 2, 6); „Va primi fiecare după cele ce am făcut fiind în acest trup, ori bine, ori rău” (2 Cor. 5, 10) și «ce va sămăna omul, aceia va și secera» (Gal. 6, 7).
	Pentru a se vedea definitiva și ireproșabila formulare a necesității rugăciunei pentru morți, pe deoparte, iar pe de altă parte, drept răspuns celor ce neagă necesitatea rugăciunilor înălțate pentru cei morți, dăm loc explicațiilor sf. Ioan Damaschin în legătură cu cele de mai sus. «De ce nu se ține seamă – se întreabă sfîntul părinte – de faptul, că deși Domnul a spus prin David «în iad cine-l va mărturisi» (Ps. 6, 5), totuș a primit mărturisirea celor ce erau în iad. Iar cît privește locurile: «Va da fiecărui după faptele sale» (Rom. 2, 6) sau «ce va sămăna omul, aceea va și secera» (Gal. 6, 7) și altele, cari au acelaș conținut, – în ele se are în vedere nu timpul după moarte, ci vremea celei de a doua veniri a lui Hristos, cînd va fi și ultima judecată și cînd nici o intervenție prin rugăciunile rînduite nu va mai putea fi de folos. Din partea noastră, încheind acest capitol, ținem să adăugăm, că din răsfoirea cîtorva pagini de istorie națională sau bisericească a neamului nostru, vedem că în trecut bisericile semănate dealungul și latul țării noastre erau ctitorii ale voevozilor și boierilor romini, cari în clădirile boltite ale bisericilor, podoabe și zugrăviri măiestre, rămase pînă astăzi celebre, eternizau amintirea vre-unei rude decedate ; unele inmormîntate chiar în interiorul lor. Iar acum cîn resursele materiale ale clasei boierești, în urma expropierii, au fost reduse, marele furnicar de creștini participă cu obolul lor mic la zidirea sfintelor locașuri, înscriindu-se ctitori și trecînd pentru a fi pomenite spre iertarea păcatelor – și numele celor morți ai familiilor lor. Faptul, că atît în trecut, dar mai ales în aceste timpuri de criză materială, poporul sărăcit își leagă speranța în mîntuire și se oțălește în credința despre existența unei lumi viitoare și în care se poate căpăta ușurare prin ctitorii și pomeniri ; aceste ctitorii și pomeniri – foarte răspîndite la poporul nostru, constituie o dovadă în plus de șprijin întru susținerea cultului celor morți.
